"Tu eşti cântecul meu de izbândă.
Peste noapte, când te înfăţişezi
în firele ploii,
intru surâzând
sub cupolele tale de cristal,
uimit de bogăţia ta
şi mângâi frâiele cailor tăi
bătute cu piatră de zamfir.
Eu voi încăleca
pe-un armăsar alb
şi-mi voi agăţa ploile,
cercel sunător la ureche,
să mă auzi când trec.
Priveşte-mi ochii
cât de albaştri-mi sunt! (...)"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Felicitari pentru alegerea poetului, respectiv a poeziei. Din sufletul unei adolescente va graiesc adevarul suprem cu privire la creatia lui Nichita Stanescu, ce, in viziunea mea, nu poate sa displaca nimanui, ba din contra, nu exista cuvinte ce ar putea descrie gradul de admiratie a noastra (si cand spun noi, vorbesc in numele adolescentilor cu sufletul) fata de arta pe care acesta ne-a lasat-o ca o memorie.
Superba poezie!
Trimiteți un comentariu